Articole

Tabere pentru copii? Sunt bune sau?

Încerc să răspund, din prisma experienței personale, dacă taberele pentru copii au vreun efect asupra copilului, de dorit benefic.

Copilul meu a mers în prima lui tabără la vârsta de 7 ani. Nu cunoștea pe absolut nimeni de acolo, nici traineri și nici copii. Bașca că era cel mai mic din toți. Și era departe în nordul țării, mers la cușetă în premieră toată noaptea. Deci multe necunoscute.

El a vrut să meargă, dar nu prea își imagina cu ce se mâncă 7 zile departe de casă. E important ca și copilul să consimtă pentru asta, chiar dacă nu știe tot ce urmează și cum va trăi asta.

Acum vă povestesc cu ce s-a ales în viața lui în urma acestei experiențe.

Era prima dată plecat de acasă doar cu străinii.

Era prima dată când își purta singur de grijă cu hainele, spălatul, gestionarea timpului foarte exactă, mediu nou, oameni noi. Și prima dată fără vocea mamei în ceafă.

  • În acest context, copilul meu a învățat să fie autonom în propria viață.
  • A observat că toate acțiunile lui au consecințe imediate (lăsat haine aruncate, neordine, neîmbrăcat corespunzător, nemâncat la ora stabilită, grija apei de peste zi, igiena personală).
  • A observat  alte modele de comportament decât în familie
  • Integrarea în grup a fost esențială, a mers de la sine
  • Dormitul singur în pat, o experiență pe care acasă nu a avut-o. A văzut că se poate și altfel.
  • Trăirea emoțiilor de toate felurile în mediu necunoscut, dorul de casă, de cei dragi… îl mai arăta seara la telefon cu diverse motive să nu mai stea, cu toate că peste zi râdea în toate pozele. Era un fel de șantaj emoțional.
  • Provocările sarcinilor de peste zi, a învățat să comunice și să ceară ajutor de la ceilalți

Cu alte cuvinte, a venit un altfel de copil acasă, mai matur, mai responsabil, mai conștient de sine și mai apreciativ la adresa celorlalți.

Pentru următoarea tabără nici nu a mai fost vorba dacă vrea sau nu 🙂

Taberele în natură au particularitățile lor, atât cele de vară cât și cele de iarnă.

Pe lângă multe alte necunoscute, se adaugă un alt factor: mediul exterior – pădurea. Noroi, ploaie, praf, ninsoare, frig, haine mai groase.
Apoi apare efortul fizic, uneori peste limita suportabilității proprii când e nevoie doar de voință, că de putut se poate.
În plus, sunt mândri că s-au descurcat singuri fără părinți! Asta e de fapt cea mai mare realizare a lor, încrederea în forțele proprii departe de casă.

Toate astea sunt experiențe personale pentru cunoașterea de sine. Cu cât îi expunem la mai multe și diverse experiențe, cu atât copii capătă mai multă cunoaștere de sine, devin mai încrezători, mai puternici în forțele proprii.

Noi ca părinți ne dorim să avem copii descurcăreți, curajoși, încrezători, comunicativi, sociali, etc.

Prin intermediul taberelor, cred că facem un mare pas înainte în evoluția lor personală.

Personal mă simt chemată să contribui la această dezvoltare a copiilor și de aceea organizez taberele de vară și de iarnă pentru ei.

Vă doresc să alegeți oamenii care vă inspiră pentru tabere!

Schiul si dezvoltarea personala

Schiul si dezvoltarea personala si ce rol are instructorul in aceasta poveste?

Aparent zici ca sunt domenii total paralele. Ce legatura sa aiba doagele cu capul si cu emotiile?

Eu zic ca are mare legatura. Instructorul trebuie sa aiba calitati supra omenesti pentru a monta cursantul in depasirea fricilor personale. El devine mentor in aceasta actiune, inainte de a fi insctructor de schi! Acest lucru este uneori mult mai dificil de realizat si aici se vede maiestria si talentul instructorului.

Si intotdeauna, ajungem sa sfarsim prieteni si prietene 🙂

Nu prea am dat din casa pana acum, adica nu prea am facut confidente de cum se simte si se traieste din partea cealalta a baricadei, din perspectiva instructorului.

A venit timpul, sa scriu si despre asta.

Schiul, daca nu l-ai invatat de mic, devine o provocare la varsta adulta. Ce inseamna provocare? Inseamna ca te scoate din zona de confort si te face sa transpiri un pic.

Primul obstacol mental: eu sunt adult, le stiu cam pe toate, cum sa ma duc sa ma invete cineva, ce eu nu pot singur/a? Ce mare filozofie? De pe margine pare foarte simplu!

Al doilea obstacol: de ce sa invat? Am trait 20-30-50 de ani fara schi, ce imi trebe acum?

Al treilea obstacol: nu mai sunt in stare sa invat ceva, mi-a trecut timpul.

Al patrulea obstacol: timpul fizic.

Al cincilea obstacol: banii.

Si daca iei in calcul aceste bariere, renunti din prima ora petrecuta pe schiuri.

De multe ori am senzatia ca eu ca si instructor de fapt fac terapie in timpul cursului, nu invat omul sa schieze. Fac terapie in sensul cel mai strict al cuvantului. Asta imi place foarte mult, simt ca pun o pietricica in puzzelul personal al cursantului.

Cursantul se simte de la primul telefon, in functie de cate intrebari pune. Apoi il vad de la centrul de inchirieri cum se comporta. Si mai apoi cum isi cara schiurile si cum merge spre partie.

Eu aici nu judec, doar relatez situatii traite de mine cu oamenii.

Unii abia merg, altii sunt vioi si nerabdatori, altii sunt tristi si impovarati de greutatea echipamentului si incep sa se planga. Altii sunt senini. Altii impiedicati, caci se grabesc. Altii nu au rabdare sa asculte indicatiile, altii intuiesc niste treburi, altii pun multe intrebari, altii nu comunica deloc. Tot felul de oameni. Toate astea la gen masculin si feminin.

Eu ca si instructor, trebuie sa stiu sa ma raportez la toate aceste categorii de oameni si stari emotionale pentru a putea ajunge sa comunic cu el/ea. Pentru asta trebuie sa am multa experienta cu oamenii, sa stiu cum sa ii iau, ce sa vorbesc, ca ei sa se deschida si sa imi comunice dificultatile pe care le au. De castigarea increderii nu se pune problema, daca ai ales sa faci cu mine cursul, inseamna ca simt asta de la inceput.

Asta este primul pas, inainte de a ii arata ce e cu schiul.

Odata obtinut contactul, incepem treaba cu schiurile.

Si aici raportul este foarte diferit. Clientul de regula intra in modulul si tiparul de la scoala. Doamna explica, noi maimute executam care cum poate. Asta in cazurile fericite, cu executarea exercitiilor.

Si incepe dezlantuirea emotiilor si trairilor de cand erau copii.

Prima data apare frica de greseala si mai bine zic ca nu pot sau ca nu fac.

Apoi apare frica ca ma vad altii si ce o sa zica de mine?

Apoi apare frica de necunoscut, de alunecare.

Apoi apare frica de cadere. Ce patesc?

Apoi apare suita de reprosuri personale: am facut dar nu bine, mai fac inca odata, inca odata. Asta cu toate ca am dat feedback pozitiv executiei exercitiului. Dar stie ea/el mai bine ca nu e perfect.

Apoi intervine comparatia cu ceilalti, el/ea face mai bine, a prins mai repede, eu nu pot…

Astea si multe altele se intampla in partea de plat a partiei. Nu va imaginati ca omul este in varful dealului.

Bun…

De regula trecem peste etapa asta cu brio, impreuna. Totul se face in echipa, eu si cursantul.

Ajungem sa ridicam panta. Incep sa se acutizeze simturile si fricile si sa iasa necontrolat uneori.

Muncim impreuna, lucram cu frica, cu panica, cu accent pe echilibru, pe concentrare, pe relaxare, pe incredere in fortele proprii. Si usor usor, pas cu pas invinge frica si temerile si ajunge jos cursantul/a, sarutand pamantul.

Am facut eu asta? Pot eu sa fac asta? Nu ma credeam in stare! Incredibil!

De la starea de frica se trece la starea de exaltare si multumire!!!

Toata tensiunea acumulata parca dispare in neant si a schia devine un miracol!

De ce fac munca asta eu?

Ei… pentru aceste momente, daca nu ar fi astea, m-as fi lasat demult de meserie. Ador acest moment, mai devreme sau mai tarziu stiu ca vine pentru fiecare dupa multa munca cu sine insusi. Dar vine! Din pacate doar eu am credinta asta la inceput. Important este ca sfarsitul este glorios si pentru cursant/a.

Si ca sa revin la partea de la inceput cu obstacolele: ele exista doar in imaginatia fiecaruia. Iar fricile ascund intotdeauna dorinte.

Deci, sa trecem la treaba! Sa ne indeplinim dorintele mai degraba decat sa dam curs fricilor!